În această seară, un copil de doar 3 ani a căzut de la etajul 7, în Giurgiu. N-a fost timp să fie salvat. N-a fost timp nici măcar să se mai spună ceva. Totul s-a întâmplat într-o secundă, într-o clipă în care părinții nu erau acolo, iar o fereastră deschisă a devenit capcană.
Nu e o știre pe care vrei să o citești. Nimeni nu vrea să audă că un copil a căzut de la etaj. Dar poate e nevoie să o citim, să o lăsăm să ne doară și să ne pună pe gânduri. Pentru că, uneori, tragediile nu vin cu avertisment. Se strecoară în casele noastre când suntem grăbiți, obosiți, convinși că “nouă nu ni se poate întâmpla.”
Copiii sunt curioși. Văd o fereastră întredeschisă, un scaun, un pat, o masă lângă geam… și într-o clipă urcă. Văd lumea altfel decât noi, nu cunosc pericolul. Și de cele mai multe ori, plasa aceea de țânțari în care avem încredere nu ține loc de protecție. E doar o iluzie.
Ce-ar fi să ne oprim puțin? Să ne uităm mai atent în jur: la ferestre, la balcoane, la scările blocului. Să ne gândim ce obiecte pot deveni sprijin pentru un copil curios, unde ar putea ajunge, ce-ar putea face în lipsa noastră. Să închidem geamurile chiar și când ieșim din cameră două minute. Să punem acele dispozitive simple care blochează ferestrele. Să mutăm mobila de lângă pervaz. Sunt gesturi mici, aproape insignifiante… dar ele pot face diferența între o zi obișnuită și o tragedie ireparabilă.
Și mai ales, să vorbim cu copiii noștri. Să le explicăm, oricât de mici sunt, că geamurile nu sunt loc de joacă, că pericolul nu arată întotdeauna înfricoșător.
Astăzi, un copil și-a pierdut viața. Poate că mâine, dacă citim aceste rânduri și luăm o măsură, vom reuși să salvăm alta. Nu lăsați ca tragedia altcuiva să fie singurul avertisment.
Distribuiți mesajul. Poate ajunge exact unde trebuie.
